Fragment din ÎMPĂRATUL MUȘTELOR de William Golding

I

Vuietul scoicii

 

Băiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stîncă şi începu să-şi croiască drum spre lagună. Deşi îşi scosese jerseul de şcoală şi-l tîra acum într-o mînă, cămaşa cenuşie îi asudase pe trup şi părul i se lipise de frunte. De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se trudea să-şi facă loc printre liane şi printre trunchiurile zdrobite, cînd o pasăre, o apariţie roşie şi galbenă, ţîşni cu un ţipăt de vrăjitoare; ţipătului îi răspunse un altul.

― Hei! se auzi. Stai o clipă!

Desişurile din marginea brazdei se scuturară şi picături de ploaie căzură grindină.

― Stai niţel! zise vocea. M-am încurcat în liane.

Blondul se opri şi îşi trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi fost acasă, nu în junglă.

Vocea se auzi iar:

― De-abia mă pot mişca printre lianele astea.

Cel ce vorbise ieşi cu spatele dintre desişuri, iar crăcile îi zgîriară hanoracul slinos. Mărăcinii se agăţaseră şi îi zgîriaseră rotulele goale şi plinuţe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă ţepii mărăcinilor şi se întoarse. Era mai scund decît băiatul blond şi foarte gras. Înaintă, uitîndu-se atent pe unde calcă, apoi înălţă capul şi privi prin lentilele groase ale ochelarilor.

― Unde-i omul cu megafonul?

Blondul clătină din cap.

― E o insulă. Cel puţin, aşa cred, zise el. Uite un colţ de stîncă în apă. Te pomeneşti că n-o fi nici un om mare pe aici.

Grăsanul păru uimit.

― A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în carlingă.

Blondul făcu ochii mici şi scrută colţul de stîncă.

― Ce s-o fi întîmplat cu puştii? continuă el. Trebuie să fi scăpat cîţiva. Sînt convins. Tu ce crezi?

Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cît mai firesc şi nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l urmeze.

― Nu-i absolut nici un om mare?

― Nu cred.

Blondul vorbise solemn; apoi îl copleşi bucuria unei ambiţii împlinite. Se aşeză în mîini, cu capul în jos, chiar în mijlocul brazdei şi îi rînji grăsanului, pe care îl vedea de-a-ndărătelea.

― Nu-i nici un om mare!

O clipă grasul rămase pe gînduri.

― Şi pilotul?

Blondul reveni la poziţia normală şi se aşeză pe pămîntul jilav.

― O fi zburat mai departe, după ce ne-a dat drumul. Nici n-ar fi putut să aterizeze aici. În orice caz, nu cu un avion cu roţi.

― Am fost atacaţi!

― Nu-ţi fie frică, are să se întoarcă.

Grăsanul clătină din cap.

― Pe cînd coboram, m-am uitat printr-o fereastră. Am văzut cealaltă parte a avionului. Era în flăcări.

Măsură din ochi brazda din junglă.

― Uite ce-a făcut fuzelajul...

Blondul întinse mîna şi pipăi trunchiul mutilat al unui arbore. Preţ de o clipă, păru interesat.

― Ce s-o fi întîmplat cu avionul? Unde-o fi?

― L-a împins uraganul în larg. Era foarte primejdios, fiindcă toate trunchiurile se prăbuşeau. Trebuie să mai fi rămas nişte copii în avion.

Ezită un moment, apoi vorbi din nou:

― Cum te cheamă?

― Ralph.

Grăsanul aşteptă să fie întrebat şi el cum se numeşte, dar propunerea de prezentare nu avu loc; blondul pe nume Ralph zîmbi vag, se ridică şi porni iar spre lagună. Grăsanul se ţinu scai de el.

― Cred că mai sînt mulţi copii împrăştiaţi pe-aici. N-ai văzut pe nimeni?

Ralph clătină din cap şi iuţi pasul. Apoi se împiedică de o cracă şi căzu cu o buşitură.

Grăsanul se opri lîngă el, suflînd din greu.

― Mătuşica mi-a spus să nu fug, fiindcă sufăr de astmă, explică el.

― Aşa, mă?

― Chiar aşa. Mi se taie răsuflarea. Eram singurul băiat din şcoală care avea astmă, rosti grăsanul plin de mîndrie. Şi port ochelari de la trei ani.

Îi scoase şi-i întinse lui Ralph, clipind şi zîmbind, apoi începu să-i şteargă de hanoracul jegos. O expresie de durere şi concentrare îi schimonosi trăsăturile slab conturate. Îşi şterse sudoarea de pe obraji şi îşi puse repede ochelarii pe nas.

― Fructele alea.

Se uită în jurul brazdei.

― Fructele alea, zise el. Cred...

Îşi potrivi ochelarii, se îndepărtă de Ralph, călcînd prin desişuri, şi se ghemui în frunzişul încîlcit.

― Mă întorc numaidecît...

Ralph se desprinse prudent dintre liane şi se strecură mai departe printre ramuri. Îl lăsă repede în urmă pe grăsan cu gîfîielile lui şi o apucă grăbit spre perdeaua care se afla încă între el şi lagună. Trecu peste trunchiul unui arbore zdrobit şi ieşi din junglă.

Ţărmul era străjuit de palmieri. Stăteau drepţi, înclinaţi sau sprijiniţi, scăldaţi în lumina soarelui şi cu frunzişul verde la o înălţime de treizeci de metri. Ţărmul de sub ei, presărat cu nuci de cocos putrezite, cu vlăstari de palmieri şi acoperit cu iarbă aspră, era răscolit pretutindeni de pomi dezrădăcinaţi şi prăbuşiţi. Îndărătul lor se întindea bezna adevăratei păduri şi brazda deschisă prin ea. În picioare, cu o mînă sprijinită de un trunchi cenuşiu, Ralph îşi strînse pleoapele în faţa mării sclipitoare. În depărtare, poate la un kilometru şi jumătate, talazurile albe lingeau nişte stînci de coral, iar dincolo de ele marea era de un albastru închis. În arcul neregulat al stîncilor de coral, laguna stătea liniştită ca un lac de munte şi colorată în toate nuanţele albastrului, în verde tulbure şi în purpuriu. Plaja dintre terasa cu palmieri şi ţărm era un arc subţire, aparent nesfîrşit, căci la stînga lui Ralph liniile palmierilor, ale plajei şi ale mării se adunau într-un punct la infinit; şi, veşnic, aproape vizibilă, arşiţa.

Sări de pe lespedea de piatră. Pantofii negri i se înfundară în nisip, iar căldura îl lovi. Simţi toată greutatea hainelor şi, cu un gest sălbatic, îşi azvîrli pantofii din picioare, apoi, dintr-o singură mişcare, îşi smulse ciorapii cu jartiere cu tot. Sări iar pe lespede, îşi scoase cămaşa şi rămase în picioare printre cojile de nuci de cocos, ca nişte cranii, iar pe trup i se prelinseră umbrele verzi ale palmierilor şi ale pădurii. Îşi desfăcu catarama în formă de şarpe a curelei, îşi trase pantalonii scurţi şi chiloţii şi rămase gol, cu ochii ţintă la plajă şi la marea orbitoare.

Era destul de mare, avea doisprezece ani şi cîteva luni, aşa încît îşi pierduse burtica plinuţă din copilărie; nu era totuşi destul de mare pentru ca adolescenţa să-i dea sentimentul pudorii. Judecînd după lăţimea şi greutatea umerilor, ar fi putut deveni boxer, deşi gura trăda o anume moliciune, iar în privire nu i se citea arţagul. Bătu uşor cu mîna trunchiul palmierului; apoi, forţat să recunoască în cele din urmă existenţa insulei, rîse din nou încîntat şi stătu în mîini. Reveni mlădios pe picioare, sări pe plajă, îngenunche şi adună cu braţele la piept două mormane de nisip. După aceea se lăsă niţel pe spate şi privi cu ochi vii şi nerăbdători marea.

― Ralph...

Grăsanul coborî dintre palmieri şi se aşeză atent pe marginea lespezii.

― Îmi pare rău c-am stat aşa de mult. Fructele alea...

Îşi şterse ochelarii şi-i potrivi pe nasul turtit. Rama îi imprimase la rădăcina nasului un "V" adînc şi roz. Se uită cu invidie la trupul bronzat al lui Ralph, apoi la propriile haine. Prinse capătul fermoarului, întins pe tot pieptul.

― Mătuşica...

Trase apoi energic de fermoar şi îşi scoase hanoracul peste cap.

― Aşa!

Ralph îi aruncă o privire piezişă şi nu-i răspunse.

― Mă gîndesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toţi şi să facem o listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm.

Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue:

― Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cît timp n-au să mă strige ca la şcoală, îi mărturisi el.

Ralph arătă oarecare interes.

― Şi cum te strigau la şcoală?

Grăsanul aruncă o privire peste umăr şi se aplecă spre Ralph.

― Îmi spuneau "Piggy"[1], şopti el.

Ralph izbucni în hohote de rîs. Sări în picioare:

― Piggy! Piggy!

― Ralph... te rog!

Piggy îşi încleştă mîinile, cuprins de teamă.

― Am spus că nu vreau să...

― Piggy! Piggy!

Ralph ţopăi în aerul fierbinte de pe plajă, apoi se întoarse în viraj ca un avion de vînătoare cu aripile strînse şi îl mitralie pe Piggy.

― Vîîîîj!

Plonjă în nisipul de la picioarele lui Piggy şi rămase acolo rîzînd.

― Piggy!

Piggy zîmbi reticent, măgulit fără să vrea de dramul acela de preţuire.

― Cîtă vreme n-o să le spui ălorlalţi...

Ralph chicoti pe nisip. Expresia de durere şi concentrare reveni pe faţa lui Piggy

― Stai niţel.

Se întoarse iute în pădure. Ralph se ridică şi o luă la dreapta.

Un element pătrat al peisajului întrerupea plaja; o platformă uriaşă de granit trandafiriu îşi croia drum necruţător prin pădure, prin terasă, prin nisip şi prin lagună, ca un chei suspendat, înalt de peste un metru. Platforma era acoperită cu un strat subţire de pămînt şi iarbă aspră, şi umbrită de palmieri tineri care ― neputînd să crească la înălţimea maximă, rădăcinile fiind lipsite de sol adînc ― se prăbuşeau şi se uscau cînd ajungeau de vreo şapte metri, iar trunchiurile lor devălmăşite erau numai bune să şezi pe ele. Palmierii încă în picioare formau un plafon verde, pe care jucau reflexiile amestecate ale lagunei.

Ralph se urcă pe platformă, simţi răcoarea şi umbra, închise un ochi şi se convinse că umbrele de pe trupul lui erau cu adevărat verzi. Se îndreptă spre marginea dinspre mare a platformei şi rămase cu privirea la apă. Era limpede pînă la fund şi strălucea de eflorescenta ierburilor marine tropicale şi a coralului. Un banc de peştişori lucioşi săgeta ici-colo. Ralph vorbi singur, articulîndu-şi încîntarea pe corzile de bas ale vocii.

― Aaah!

În spatele platformei se iviră alte minuni. O forţă necontrolată a naturii ― un taifun, poate, sau o furtună dezlănţuită o dată cu venirea lui Ralph aici ― îngrămădise nisip în lagună, astfel încît pe plajă se formase un bazin lung şi adînc, îngrădit la capătul cel mai îndepărtat de un perete înalt de granit trandafiriu. Ralph, pe care aspectul de falsă adîncime a bazinelor de pe plajă îl mai înşelase şi înainte, se apropie, gata de o nouă dezamăgire. De data asta însă, insula îşi ţinu făgăduiala, iar bazinul, inundat evident doar în timpul fluxului, era, lucru de necrezut, atît de adînc la un capăt, încît arăta verde-închis. Ralph îl cercetă cu atenţie pe toată lungimea celor treizeci de metri, apoi se aruncă în el. Apa era mai caldă decît sîngele lui şi avu impresia că înoată într-o baie uriaşă.

Piggy apăru din nou, se aşeză pe marginea cornişei stîncoase şi urmări cu invidie trupul verde şi alb al lui Ralph.

― Dar bine mai înoţi!

― Piggy!

Piggy îşi scoase pantofii şi ciorapii, îi întinse cu grijă pe stîncă şi încercă apa cu degetul mare de la picior.

― E fierbinte!

― Dar cum te aşteptai să fie?

― Nu mă aşteptam la nimic. Mătuşica...

― Ia mai dă-o dracului pe mătuşă-ta!

Ralph plonja din nou şi înotă pe sub apă cu ochii deschişi; îngrăditura de nisip a bazinului se înălţă ameninţătoare ca o costişă de deal. Se întoarse pe spate, ţinîndu-şi nasul cu degetele, şi pe faţă îi juca şi se sfărîmă o rază aurie. Piggy păru că se hotărăşte şi începu să-şi scoată pantalonii scurţi. Imediat rămase gol ― palid şi gras în goliciunea lui. Coborî pe vîrful picioarelor taluzul nisipos al lacului, intră pînă la gît în apă şi îi zîmbi mîndru lui Ralph.

― N-ai de gînd să înoţi?

Piggy clătină din cap.

― Nu ştiu să înot. Nu mi-au dat voie. Astma mea...

― Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea!

Piggy primi afrontul cu un fel de răbdare umilă.

― Dar bine mai înoţi!

Ralph lipăi spre mal, îşi băgă capul la fund şi împroşcă apoi printre buze o şuviţă de apă. Îşi înălţă bărbia şi zise:

― Înot de la cinci ani. M-a învăţat tăticu. E comandor de marină. Cînd o să intre în concediu, o să vină să ne salveze. Tatăl tău ce-i?

Piggy roşi brusc.

― Tăticu a murit, zise el repede, iar mămica...

Îşi scoase ochelarii, căutînd zadarnic în jur ceva cu care să-i şteargă.

― Am stat cu mătuşica. Ţinea o cofetărie. Aveam prăjituri berechet. Cîte voiam. Cînd o să ne salveze tăticul tău?

― De îndată ce-o să poată.

Piggy ieşi şi rămase gol, şiroind de apă; îşi şterse ochelarii cu o şosetă. Prin arşiţa dimineţii, nu ajungea pînă la ei decît mugetul lung al talazurilor ce se zdrobeau de stînci.

― Da' de unde ştie că sîntem aici?

Ralph se bălăcea în apă. Somnul îl cotropi ca mirajele ce se străduiau să învăluie strălucirea lagunei.

― Da' de unde ştie că sîntem aici?

"Fiindcă, îşi spuse Ralph, fiindcă, fiindcă."

Mugetul de pe stîncile din mare se îndepărtă mult de tot.

― Au să-i spună la aeroport.

Piggy clătină sceptic din cap, îşi puse ochelarii cu lentilele sclipitoare şi îşi coborî privirea spre Ralph.

― În nici un caz n-au să-i spună cei de acolo. N-ai auzit ce-a zis pilotul? Despre bomba atomică? Au murit toţi.

Ralph ieşi din apă şi rămase în faţa lui Piggy, gîndindu-se la această problemă neobişnuită.

― Sîntem pe-o insulă, nu-i aşa? insistă Piggy.

― M-am cocoţat pe-o stîncă şi cred că-i o insulă, răspunse Ralph încet.

― Au murit toţi şi sîntem pe o insulă, zise Piggy. Nici dracu' nu ştie că sîntem aici. Tăticu tău nu ştie, nimeni nu ştie...

Îi tremurau buzele, iar ochelarii i se aburiseră de ceaţă.

― S-ar putea să rămînem aici pînă murim.

La acest ultim cuvînt, li se păru că arşiţa se înteţeşte, ca o apăsare ameninţătoare, iar laguna îi copleşeşte cu scînteieri orbitoare.

― Mă duc să-mi iau hainele, bombăni Ralph. Uite-le colo.

O rupse la fugă pe nisip, sub razele neîndurătoare ale soarelui, traversă platforma şi dădu peste hainele risipite. Îmbrăcatul cămăşii cenuşii îi produse o nouă şi stranie plăcere. Se urcă pe marginea platformei şi se aşeză la umbra verde, pe un trunchi din apropiere. Piggy se săltă şi el, strîngînd la subsuoară aproape toate hainele. Se aşeză grijuliu pe un trunchi prăbuşit, lîngă stîncă micuţă, îndreptată spre lagună; pe trup îi tremurau reflexiile razelor încîlcite.

― Trebuie să dăm de ceilalţi, spuse Piggy. Trebuie să facem ceva.

Ralph nu-i răspunse. Se aflau pe o insulă de coral. Se lăsă pradă viselor plăcute, apărat de soare şi ignorând ce cobea Piggy.

― Cîţi om fi? insistă Piggy

Ralph înaintă şi se opri lîngă grăsan.

― Habar n-am.

Pe apele lucioase, sub pîcla arşiţei, se strecurau ici şi colo brize uşoare. Cînd ajungeau la platformă, frunzele de palmieri porneau să şoptească, iar pete neclare de soare alunecau pe trupul băieţilor sau se mişcau la umbră, ca nişte fiinţe strălucitoare şi înaripate.

Piggy îşi înălţă privirea spre Ralph. Pe faţa acestuia umbrele se inversaseră; deasupra erau verzi, iar jos strălucitoare, proiectate de lagună. Prin păr i se furişă o rază tulbure de soare.

― Trebuie să facem ceva.

Ralph nu-i dădu nici o atenţie. Iată, în sfîrşit, locul mult visat, dar niciodată înţeles pe deplin, prinzînd brusc o viaţă adevărată. Deschise buzele într-un zîmbet de încîntare, iar Piggy, luînd surîsul lui drept o dovadă că era acceptat, rîse încîntat.

― Dacă-i într-adevăr o insulă...

― Dar asta ce-o mai fi?

Ralph încetă să zîmbească şi arătă cu degetul spre lagună. Printre ierburile marine şi ferigi se vedea un obiect alb-gălbui.

― E o piatră.

― Nu. E o scoică.

Piggy nu-şi mai găsea locul, cuprins de un entuziasm frenetic.

― Aşa e. E o scoică! Am mai văzut una la fel. Pe zidul din spatele casei cuiva. Zicea că-i o cochilie. Sufla în ea şi-atunci venea mămica lui. Costă o groază de bani...

Aproape de cotul lui Ralph, vlăstarul unui palmier se apleca peste lagună. Greutatea trunchiului făcuse să se ridice o moviliţă de pămînt sterp, afînat, şi palmierul avea să se prăbuşească în curînd. Ralph smulse tulpina şi începu s-o vînture prin apă, în timp ce peşti sclipitori fulgerau în toate părţile. Piggy se aplecă riscant.

― Ai grijă. Ai s-o spargi...

― Gura!

Ralph vorbi cu gîndul aiurea. Scoica era interesantă, frumoasă, o adevărată jucărie scumpă; dar plăsmuirile vii din visul lui diurn stăruiau încă între el şi Piggy, care, în această împrejurare, se dovedi o fiinţă fără importanţă. Tulpina palmierului se îndoi şi Ralph împinse scoica printre ierburi, întinse mîna ca o pîrghie şi apăsă cu cealaltă, pînă cînd cochilia ieşi la suprafaţă picurînd şi Piggy reuşi s-o apuce.

Acum, că scoica nu mai era doar un obiect vizibil dela distanţă şi intangibil, Ralph se entuziasma şi el.

― ...o cochilie face o groază de bani, bolborosi Piggy. Sînt sigur că, dac-ai vrea să cumperi una, ar trebui să dai pe ea o mulţime de bani... Ala o ţinea pe zidul grădinii, iar mătuşica...

Ralph îi luă scoica şi pe braţ i se prelinse puţină apă. De un alb-gălbui închis, scoica avea ici-colo pete trandafirii decolorate, între vîrful ei ros, niţel găurit, şi valvele roz ale gurii, corpul lung de patruzeci de centimetri, acoperit cu un desen fin şi cizelat, se răsucea uşor în spirală. Ralph o scutură, golind de nisip tubul adînc.

---

[1] Purceluşul (engl.)

INVITAȚIE LA TEATRU

INVITAȚIE LA TEATRU

        Luni, 29 oct. 2012, h. 19 aveți posibilitatea de a viziona comedia Doctor fără voie la CASA DE CULTURĂ A STUDENȚILOR.

        P.S.
       Intrarea liberă!
      Vizionare plăcută!

Basmul-definiţie, origine şi clasificare

Basmul-definiţie, origine şi clasificare

I.1 Definiţie

 Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epic şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.

I.2 Origini

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea de a decapita persoana şi de  a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.

Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp: basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieşte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare..

I.3 Clasificare

După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în

• fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase,
• animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
• nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.

Voi alătura câteva explicaţii suplimentare despre basmul fantastic şi despre cel nuvelistic.

I.3 a. Basmul fantastic

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieși, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat și insondabil chiar cu percepția omului modern, există accepțiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-așa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă,chiar dacă n-o știut carte."

Inserția în timpul mitic este dată de formule inițiale și finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real.

Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești: De când scria musca pe perete,/ Mai mincionos cine nu crede.". Sau o formulă de final: "Iar eu,isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Și cu lucruri bune i s-a umplut".

 Formulele mediane mențin discursul narativ în același timp al fabulei, făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit: "Și se luptară,/ Și se luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă.

I.3 b. Basmul nuvelistic

Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri.      Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul novelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

Basme scrise de elevii şcolii

Povestea zmeului şiret

          A fost odată ca niciodată un împărat care locuia într-un palat alături de soţia sa. Aceştia aveau o fată foarte frumoasă însă asupra ei o vrăjitoare a aruncat o vrajă la cererea părinţilor. Ei doreau ca fiica lor să se căsătorească cu primul băiat care va rupe vraja.

Ani la rând fata a stat transformată în stană de piatră până când într-o zi un prinţ îşi făcuse aparoţia la castel şi ceruse mâna fetei. Împăratul îi spuse prinţului:

-Dragul meu prinţ, pentru a te căsători cu fiica mea mai întâi trebuie să rupi blestemul.

-Aşa voi face, maiestatea ta.

Prinţul pleacă peste 9 mări şi 7 ţări pentru a rupe blestemul. Între timp la palat ajunse un ţăran pe nume John. Acesta merge la împărat şi îi zice:

-Maiestatea ta, te rog frumos, dacă ai putea să mă găzduieşti şi pe mine vreo câteva zile. Am, să muncesc pentru asta în schimb.

 Desigur că împăratul îl primise deoarece era foarte bun la suflet. John s-a apucat şi el de lucru prin grădină, se duse uşor spre partea din spate a castelului şi observă statuia fetei. Împăratul care era acolo îi spuse:

-Vezi tu, John, statuia aceasta este fata mea.

-Cum adică fata dumitale, împărate?

-Da, fata mea. Aici va sta până un bărbat va rupe blestemul.

John ştia că un prinţ avea să rupă blestemul. Stăpânul său, unul dintre cei mai puternici zmei de pe pământ îl trimisese sub formă de ţăran pe John la castel. Zmeul vroia să rupă blestemul şi să ia fata pentru el, dar împăratul nu ştia asta şi îl credea pe John un om bun şi muncitor.

Prinţul era plecat de o jumătate de an, iar John, în timpul acesta, îl aburea pe împărat. Îi spuse de toate de cele frumoase doar ca să uite de acel prinţ. Asta îi spunea în fiecare zi: Lăsaţi, împărate, nu fiţi necăjit, voi rupe eu acel blestem.

Cum să se mai gândească împăratul la bietul prinţ care era plecat pentru inima fiicei sale când acest intrus îi controla mintea.

Dar iată că peste un an apăru prinţul la castel cu leacul care va desface blestemul.

-Poftiţi, împărate, leacul!

-Cum de mai eşti în viaţă?

-Împărate, eu m-am luptat cu tot ce mi-a stat în cale pentru fiica dumneavoastră.

Împăratul era foarte fericit că, în sfârşit, blestemul fusese rupt.

-Dragă, prinţule, eu fiică de împărat, îţi voi fi alături până la adânci bătrâneţi.

Când John a auzit i-a picat  faţa. Nu vroia ca prinţul să rămână cu fata aşa că în miezul nopţii se duse în camera prinţesei şi o fură.

A doua zi:

-Împărate! Prinţesa a fost furată, mă duc în căutarea ei.

Prinţul îl găsi pe John şi pe zmeul cel şiret. Începură şi se luptară, şi se luptară zi şi noapte iar prinţul a reuşit să recupereze prinţesa. Zmeul fusese, în sfârşit, învins.

La palat era acum mare fericire, împăratul dăduse o petrecere mare, mare, cea mai mare din toate împărăţiile.

Astfel prinţesa şi prinţul au trăit până la adânci bătrâneţi.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.

Prinţesa şi fiul de croitoreasă

Afost odată ca niciodată un rege foarte bogat care avea trei fete frumoase. Cele mai mari erau căsătorite şi aveau copii dar cea mică nu avea nici măcar pretendenţi.Cum ziua ei de naştere se apropia a decis ca la petrecere să-şi caute un pretendent. Au fost invitaţi sute de prinţi singuri şi ei în căutarea unei iubiri. Tatăl fetei, regele Olivian, a decis ca petrecerea să ţină trei zile şi trei nopţi pentru ca prinţesa să aibă timp să aleagă şi să vadă dacă se va înţelege cu cel ales. Ziua petrecerii se apropia cu paşi repezi iar regele făcea ultimele pregătiri:

-Tronul prinţesei Dalina trebuie pus undeva pe o scenă ca toată lumea să o poată admira, spunea regele servitorilor.

-Aşa vom face, măria ta, vom amenaja un loc special pentru prinţesă.

Cum prinţesa îşi căuta o rochie perfectă a mers împreună cu sora ei mai mare, Aura la o croitoreasă din sat care era foarte pricepută. Aceasta când le-a văzut pe prinţese i-a cerut fiului său, Alexander să-i aducă cele mai bune materiale pe care le găseşte. El a mers în satul din apropiere unde a găsit un material cu fir de aur. De îndată ce s-a întors a mers la mama lui. Când l-a văzut prinţesa Dalina s-a îndrăgostit de el pe loc. Era un tânăr chipeş, cu ochii albaştri, verzui şi părul ca de aur. Acesta i-a zâmbit prinţesei şi i-a spus:

-Acesta este cel mai frumos materil pe care l-am găsit, maiestate. Eun material de un alb nemaivăzut, brodat cu fir de aur.

Prinţesei i-a plăcut foarte mult şi l-a acceptat imediat cerându-i croitoresei să înceapă lucrul la rochie. Îi dădu şi nişte indicaţii despre cum ar vrea să arate:

-Vreau ca rochia să fie nu prea sofisticată dar nici foarte simplă, să aibă în jurul pieptului cristale dintre cele mai preţioase şi să fie cu corset.

-Desigur, prinţesă, va fi aşa cum spuneţi.

De îndată ce-au pornit de la croitoreasă Dalina i-a spus surorii sale ce s-a întâmplatşi cum s-a îndrăgostit. Acasă i-a spus tatălui că ea s-a îndrăgostit de Alexander, fiul croitoresei. Regele fiind bun i-a zis prinţesei Dalina să-l invite la petrecere să îl cunoască.

În ziua următoare ea a revenit la ctoitoreasă să vadă cum stă cu rochia şi să-l invite pe Alexander. Spre mirarea prinţesei rochia era gata. După ce i-a spus ce are de gând au plecat împreună la palat cu rochia pe braţ. După ce i l-a prezentat tatălui său a început petrecerea unde au cântat şi au râs fericiţi.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

SĂ CITIM....propunem un text care vă place...şi aşteptăm impresii

FĂT FRUMOS DIN LACRIMĂ, M.Eminescu

        În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miază-noaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.
         Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul și lăsase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sânge. Cincizeci de ani, și numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte și suferințe — împărat, ce-n viața lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soției lui tinere, nici la poveștile bătrâne și glumețe a ostașilor înălbiți în bătălie și nevoi. Se simțea slab, se simțea murind și n-avea cui să lese moștenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără — pat aurit, însă pustiu și nebinecuvântat, — trist mergea la război cu inima neîmblânzită, — și împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi și rotunzi, — și din ochii ei albaștri și mari curgeau șiroaie de mărgăritare apoase pe o față mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor, și vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie.