Fragment din Crima din Mews de Agatha Christie

1.

 

— Îmi daţi un ban, domnule?

Un băieţaş cu o faţă murdară, rânjea fără rost.

— Nu-ţi dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete...

Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tine­rilor săi prieteni:

— Să fiu al dracului dacă nu e poliţai!

Grupul o luă din loc cântând de zor:

 

„Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi

La cinci noiembrie

Trădarea cu praf de puşcă şi intriga;

Nu vedem nici un motiv

Pentru care trădarea cu praf de puşcă

Să fie vreodată uitata".

 

Însoţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa:

— Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.

— Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.

— Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică — poc-poc — mult timp după ce omul pe care-l sărbăto­resc şi faptele sale au fost uitate.

Omul de la Scotland Yard fu de acord.

— Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes.

— Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă?

Japp chicoti.

— Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua.

Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot.

Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul.

— E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesio­nal. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.

— Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot.

— Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă.

— Mon cher!

— Da. Aş vrea să vad cum ai face-o.

— Dragul meu Japp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă.

Japp râse bine dispus şi afectuos.

— Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent.

 

 

A doua zi dimineaţa, la zece şi jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună.

— Alo? Alo?

— Buna, tu eşti, Poirot?

— Oui, c'est moi!

— Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews?

— Şi?

— Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea?

— Desigur.

— Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tână­ră — doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii?

— Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?

— Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.

— Sigur că vin. Numărul 14, ai spus?

— Exact.

Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în ace­eaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni.

Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate.

Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse.

— Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o par­te. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm.

Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră înghesuiţi lângă o scară.

Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse:

— Aici sus, domnule!

Japp şi Poirot urcară.

Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intra­ră într-un dormitor mic.

— Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule.

— Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat?

Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.

— Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă — o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împuşcată în cap. Avea o armă automa­tă în mână — un Webley 25 — şi părea un caz clar de sinucidere.

— Unde este domnişoara Plenderleith acum?

— E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap.

— O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum.

Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap.

— Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă.

Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră.